Pilot automat

NPC-uri - pentru gameri.

Zilele trecute, un prieten mi-a zis o chestie care mi s-a părut absolut genială.

Spunea că, pentru a-și gestiona nivelul de stres din perioadele intense, încearcă să nu se supună în mod inutil la niciun factor care ar putea să contribuie suplimentar la încărcarea zilnică.

Zicea că, în perioadele mai grele, nu trece nici strada prin altă parte decât pe trecere, pentru că atenția aia deosebită pe care o necesită un gest de-ăsta el nu își dorește să o risipească pentru un lucru neînsemnat.
Două minute suplimentare de mers pe jos până la trecerea de pietoni sunt irelevante în economia unei zile, dar stresul generat de o partidă de „Frogger”, jucată pe miză mare, s-ar putea să te ajute să ai o zi de vise negre.

Am stat două zile să diger frumusețea chestiei ăsteia de mai sus și am avut o realizare: viața noastră e alcătuită dintr-o mulțime de lucruri mici pe care le facem pe pilot automat.

Sunt atât de adânc înrădăcinate în rutinele noastre cotidiene, încât nu ne oprim să mai aruncăm vreodată lumina conștiinței noastre asupra lor.

Unele lucruri sunt bune pentru noi.

Ne reîncarcă bateriile și ne fac să ne simțim mai bine. Ne creditează contul existenței.

Alte lucruri sunt rele.

Ne drenează și ne uzează. Ne debitează contul.

Însă lucrurile nu sunt niciodată atât de clare precum nuanțele de alb și negru de mai sus.

Doza este cea care le face să fie pentru noi elixir sau otravă.

Problema este incapacitatea noastră de a deschide ochii și de a evalua dacă acele activități aparent irelevante cu care ne populăm episoadele în care suntem pe pilot automat ne duc spre ceva dezirabil sau nu.

Intră aici merdeneaua aia caldă și uleioasă pe care o înghiți în drumul spre muncă, cafeaua aia cu lapte din care sorbi până la masa de prânz, felia aia de pizza pe care ai prins-o de ziua lui X-ulescu, dar și țigara aia pe care o fumezi doar ca să socializezi cu fetele pe balcon sau paharul ăla de vin pe care îl înghiți seara, după ce ți-au adormit copiii.

Tot aici intră și gustarea pe care o împachetezi chioară de somn, ca să aibă amărâtul ceva de ronțăit a doua zi la școală. Un pachet de biscuiți, o „felie de lapte”, niște covrigei sau vreo pungă de chipsuri cu gust de pizza.

Facem toate astea pe automat. Nu înțelegem că niciuna dintre cele enumerate mai sus nu e menită să ne hrănească.

Sigur că există și un număr ridicat de persoane care „știu” toate cele de mai sus, dar și cele de mai jos. Știu, dar nu fac nimic în legătură cu ceea ce știu. Îmi pare rău, dar pe ăia nu îi pot ajuta. Nici eu, nici nimeni altcineva.

May the odds be ever in your favor!

Merdeneaua aia caldă, ca și punga de covrigei, de altfel, vor astâmpăra un pic foamea pentru că îți vor destinde stomacul, dar nu vor aduce mari beneficii din punctul de vedere al hrănirii propriu-zise a organismului. Chestiile astea disponibile pe la fiecare colț de stradă nu conțin vitamine sau fibre și nici proteine (sau dacă au ceva proteine, sunt acolo într-o cantitate infimă). E normal să fie așa. Scopul lor este să genereze profit, iar ingredientele de calitate sunt scumpe, deci excluse.

Generează profit dacă iau o materie primă ieftină (făină, apă și ulei) pe care apoi o procesează minim (malaxare și coacere) cu mână de lucru ieftină și apoi o vând pofticioșilor.

Adaosul comercial este expus lângă casa de marcat, pentru că este obligatoriu prin lege. Convinge-te singur.

Bonus este că marketingul e cât se poate de ieftin, pentru că întreg procedeul miroase de la o poștă, iar locațiile sunt strategic alese pe lângă zonele de trafic pietonal maxim.

Prost e că, pe lângă prețul de la casa de marcat, care nu e tocmai de speriat, tu plătești un preț ascuns, iar acesta apare după o perioadă suficient de lungă încât tu nici să nu mai poți face legătura tip cauză-efect între cele două.

Am tot scris aici despre filmul acela cu care tu rămâi pe dinți după ce mănânci “mâncărurile” astea care rezultă din combinația de făină, apă, sare și ulei.

E fin și lipicios.

Fin, pentru că de cele mai multe ori rezultă dintr-o făină 000.

Lipicios, pentru că, de îndată ce acea făină ia contact cu saliva ta (ce conține prima ta enzimă digestivă – amilaza salivară), se desface dintr-un polizaharid în mai multe molecule de glucoză.

Glucoza aia e combustibilul preferat al bacteriilor alea rele, care, bine hrănite, se multiplică bine-mersi. Tot ele digeră glucoza și excretă (fac pipi-caca) acid pe suprafața smalțului tău dentar.

Smalțul se demineralizează încet-încet, până când, într-un final, devine cavitar.

Știu că vei zice că tu te speli pe dinți bine de tot și că precis pentru tine nu se aplică ceea ce am scris mai sus, dar află că, din ceea ce eu am observat prin cabinet, dacă nu limitezi și cantitatea enormă de carbohidrați pe care epoca contemporană ne-o oferă în alimentație ca standard, nu e decât o chestiune de timp până când o să ajungi în scaunul meu stomatologic.

Deci? Cum procedăm?