Longevitate
T.L, D.R.: Sănătatea, odată deteriorată, se repară greu. N-are sens să te preocupi de enormitatea procesului pe care trebuie să-l parcurgi ca să nu îți vină să renunți. Concentrează-te doar pe următorul pas din procesul tău de recuperare și nu te opri niciodată!
Nu știu cum este în bula ta, dar în bula mea este o nebunie generală în care toată lumea fuge după “longevitate”. Dacă iei cuvântul acesta de bun, înțelegi doar că dorința generală este să trăim mai mult timp, însă dacă discuți și aprofundezi cu orice iubitor al acestui curent, afli destul de repede că de fapt longevitatea este dorită doar dacă vine la pachet cu o anumită calitate a vieții.
Nimeni nu-și dorește să fie cel mai înaintat în vârstă olog din secția de terapie intensivă.
De fapt, pe măsură ce orice discuție merge înainte pe tema asta, afli că majoritatea celor care își doresc longevitatea, mai degrabă sunt interesați fix de această nuanță a termenului.
Calitatea vieții este cea care poartă steagul.
Iar eu sunt perfect de acord cu asta.
Discuțiile sunt una, comportamentele sunt alta.
Precis și tu știi cel puțin o persoană, de-o seamă cu tine, care declară sus și tare că-și dorește o viață lungă și bună, în timp ce expiră ultimul fum dintr-o țigară și aceeași persoană, gâfâie sever dacă se apleacă să se lege la șireturi.
Este evident că persoana pe care am descris-o mai sus este în off-side.
Degeaba vorbește. Chiar dacă “știe” (și cei mai mulți oameni “știu”), respectivul individ nu face.
Sau dacă face, efortul lui este minim. Mai degrabă mimează comportamentele dezirabile, în speranța că cei din jur o să îi observe și o să îi respecte strădania; poate măcar îi vor inventa vreo scuză.
Iar scuzele sunt gata prefabricate în epoca în care trăim și sunt gata să fie livrate pe orice canal. De la genetică la astrologie, totul e aliniat împotriva unora și nicio forță de pe lumea asta nu îi poate salva. Pur ghinion!
Din start, atitudinea asta fatalistă este una profund eronată.
Ce șansă să ai să faci ceva care să îți îmbunătățească situația cât timp nici măcar nu poți concepe cu mintea “cum ar fi dacă…”.
Iar dacă n-ai acum, la vârsta asta, nicio șansă să faci să îți fie mai bine, cum crezi că vei fi peste încă 10 ani?
Lăsând de-o parte vreo minune adusă de cine știe ce descoperire tehnologică miraculoasă, cel mai probabil, peste încă 10 ani vei fi mai nasol decât azi.
Mai gras, mai fragil, mai imobil, mai suferind.
Și dacă ți-a luat 20 de ani să aluneci încet către starea deplorabilă în care te afli acum, în ce univers crezi că vei reuși să revii la normal în două luni?
Reglează-ți așteptările!
Abia ai început să ai și tu un pic grijă de tine după ce 15-20 de ani ai abuzat de fiecare colțișor al organismului tău și vrei să nu te mai doară, să nu mai fie umflat, să nu te mai țină, eventual să și arate bine?
Nu prea merge așa.
De obicei primii pași spre o stare de bine sunt foarte grei, pentru că merg împotriva unor comportamente bine împământenite și cu care tu te identifici. Acești primi pași sunt și insuficienți.
Abia începi să zgârii brânza. Mai ai de muncit până ajungi la miez.
Cel mai probabil, problema ta este una multi-fațetată și trebuie să lucrezi pe mai multe planuri până când îi dai de cap, dar nu ai voie să te preocupi de complexitatea întregului de la bun început.
Privești în jos și faci doar primul pas corect. Unul singur. Apoi poți să te gândești la următorul.
Când pacienții ajung la mine în cabinet pentru că vor să le “fac” dinții, de multe ori se uită câș la mine când îi iau la întrebări vis-a-vis de felul în care se alimentează.
Păi bine, dar vin și te întreb: dacă eu m-aș prezenta la tine “ la service” cu un mecanism de înaltă precizie menit să mă țină o viață de om, pe care eu l-am făcut zob în 35 de ani, oare am de ce să mă uit câș la tine dacă mă pui să îți descriu parametrii în care l-am utilizat?
Mai departe: cât crezi că mă va ține reparația, dacă nu mă înveți și cum să utilizez, respectiv să mențin acest rezultat.
Cum să îți pierzi răbdarea cu mine atunci când eu vreau să înțeleg cum îți utilizezi aparatul dento-maxilar (că așa se mai numesc dinții și structurile de pe lângă ei)?
Cum să îmi spui că îți pierd timpul pentru că “doar vorbim” de 45 de minute?
Cum să te superi pe mine când îți zic cum și ce trebuie să faci ca să îți îmbunătățești dieta?
Cum să îmi zici că sunt nebun când îți zic că îmi va lua un doi ani să îți repar dinții?
Cum să îți dai ochii peste cap când te rog să faci investigații suplimentare, care mă ajută să îți îndepărtez mai repede durerea?
Și ca să revin la punctul de la care am plecat cu acest articol:
Cum crezi tu că poți fi “longeviv” dacă fix aparatul care te ajută să alimentezi această mașinărie fascinantă cu care navighezi experiența cotidiană este defect?
Poți să faci tu tot sportul din lume, ca dacă poți să te alimentezi doar cu piure și cu paste, pentru că doar alea sunt suficienți de moi încât să le poți mesteca, tot rotund vei fi.
Sportul este doar un stimul. Răspunsul corect la acest stimul apare doar dacă ai alimentat mașinăria cu ceea ce îi trebuie ca să te facă mai puternic.
Alan Watts zicea că oamenii pot fi aproximați ca un tub cu dinți la un capăt. Fără dinți, nu ești nici măcar atât.
Pe curând.